Pornind de la principiile elementare ale drepturilor omului şi anume, de a beneficia de şanse egale de existenţă şi integrare socială, acces liber la instituţii şi servicii precum şi apărarea integrităţii fizice şi morale a persoanei, fundaţia Timişoara ’89 a înfiinţat în anul 1997 Serviciul de Urgenţe Sociale pentru persoane în situaţie de criză.

Aşa cum s-a remarcat în diversele abordări ale aceluiaşi subiect este evident că abilităţile şi caracteristicile instituţionale şi organizatorice ale serviciilor puse în slujba membrilor unei comunităţi reprezintă un indicator important al gradului de civilizaţie al respectivei comunităţi, reliefând modul în care aceasta se mobilizează şi se structurează pentru a satisface necesităţile membrilor ei.

Programul naţional al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale afirmă: “Analizată în acest sens, extinderea centrelor sociale de urgenţă pentru persoane fără adăpost corespunde liniilor strategice de dezvoltare şi reprezintă o manifestare responsabilă a rolului pe care autorităţile locale trebuie să şi le asume, acela de a asigura protecţia socială a membrilor comunităţii prin prevenirea excluziunii sociale în baza principiului că fiecare fiinţă umană are dreptul la o viaţă demnă, protejând în acelaşi timp modul de viaţă integrat al comunităţii.”

Ca o consecinţă a evaluării numărului de apeluri de ajutor individual şi cazuri noi înregistrate săptămânal, constatăm că numărul persoanelor în stare de criză este în creştere şi că societatea (comunitatea) se confruntă cu o problemă căreia trebuie să-i facă faţă pe termen lung. Atunci când în existența unei persoane apare o criză, este inerent necesar ca cineva să poată oferi asistenţă imediată pentru acoperirea unor nevoi de bază, de la hrană, adăpost, igienă personală, consiliere şi mediere, până la asistenţă emoţională.

Astfel, prin serviciile pe care le oferă un centru de răspuns specializat şi responsabil, mare parte din aceste nevoi de bază imediate sunt îndeplinite, ceea ce face ca persoana afectată să treacă peste momentul de impas şi reechilibrâdu-se, să reuşească să-şi continue existenţa integrată în societate.

În special, dincolo de absenţa unor resurse materiale şi financiare care să permită un trai decent şi un echilibru social, lipsa locuinţelor sociale este o realitate de care serviciile sociale şi responsabilii instituţiilor prestatoare de servicii sociale sunt obligaţi să ţină seama. O componentă necesară a serviciilor o constituie existenţa unei baze de date care să colecteze informaţiile ce devin astfel utile alcătuirii unui profil de lucru pentru evaluarea nevoilor şi soluţiilor pentru fiecare caz în parte dar şi pentru înţelegere şi acţiune publică în reţea. Persoanele în pericol de a rămâne fără adăpost sunt cel mai relevant segment al cazurilor în situaţie de criză.

Condiţiile de reintegrare socială a persoanelor fără adăpost sunt deosebit de dificile şi ele vin în total dezacord cu principiul egalităţii şanselor în contextul unei voințe și efort personal.

Pentru ca o persoană adultă fără adăpost cu o capacitate normală de muncă este mai expusă riscului de a nu-şi găsi un serviciu, indiferent de calificarea pe care o are. Adultul în căutare de loc de muncă intră într-un cerc vicios determinat de câteva elemente de bază: incapacitate de igienizare (nu are unde se spăla pentru a se putea prezenta onorabil la un interviu); nu are unde să-şi spele hainele sau unde să-şi ţină lucrurile; nu are unde dormi pentru a fi odihnit pentru a doua zi la serviciu; nu are un raport de comunicare empatic cu o persoană dezinteresată material de pe urma sa. În plus nici un angajator de bună credinţă nu va angaja o persoană care locuieşte în stradă, iar cei care o vor face se vor folosi de acest prilej pentru a exploata la maxim situaţia, abuzând prin obţinerea de muncă prost sau chiar de fel plătită, prin “angajare” pe diverse perioade, fără carte de muncă, prin şantaj şi chiar violenţă.

Din inventarierea şi analiza numeroaselor cazuri de la nivelul comunităţii reiese faptul că multe persoane nu îşi pierd locuinţa peste noapte, ci în urma unui proces mai complex, de durată, care începe cu pierderea locului de muncă, divorţ, decesul partenerului sau a unui copil, pierdere a sănătăţii fizice sau mentale; pierderea resurselor care conduce la marginalizare și la incapacitatea susţinerii unei vieţi independente, inadecvare şi excludere socială. Este o realitate că multe persoane în vârstă și singure, cu pensii foarte mici, se confruntă cu situaţii de abuz sau/şi neglijare din partea aparţinătorilor sau a unor persoane care, folosindu-se de strategii juridice şi de inabilitatea bătrânilor de a se apăra, îi pun în situaţia a pierde locuinţa.

Oraşele din România şi în special Timişoara se confruntă şi cu situaţii de retrocedare a proprietăţilor, multe persoane şi familii cu sau fără copii ajung în stradă deoarece fondul locativ de stat este epuizat, posibilităţile de a construi locuinţe sociale sunt reduse, iar singurul adăpost de noapte are o capacitate mult redusă faţă de solicitări. Pe de altă parte spitalele şi clinicile sunt confruntate cu cazuri delicate ale unor persoane care refuză externarea deoarece nu au unde să meargă, a celor care solicită, pe timp de iarnă, internare pentru a nu dormi sub cerul liber, sau cel mai grav, a persoanelor care au suferit traumatisme sau intervenţii operatorii şi care, după cele trei zile de staţionare legală în spital, nu au unde să fie adăpostite şi îngrijite în starea lor de convalescenţă.

Nici situaţia tinerilor nu este cu mult avantajată. Cei care părăsesc sistemele de protecţie socială (casele de copii) deşi posedă o calificare, nu au cum să suporte plata unei chirii şi intră într-un cerc vicios tipic, de cele mai multe ori fără ieşire. Situaţia tinerilor cu handicap proveniţi din centrele sociale specializate este şi mai gravă, aceştia pe lângă faptul că nu au susţinere din partea unor familii, nu au abilităţi de muncă sau calificări, eşuează implacabil în stradă; ei sunt astfel obligaţi să cerşească pentru a-şi putea asigura un minim de existenţă, sunt pasați de la o instituție socială la alta sau devin victime ale unor reţele infracţionare.

În municipiul Timişoara există doar două organizaţii neguvernamentale care dispun de centre pentru persoane fără adăpost (Azilul de noapte Pater Jordan şi Fundaţia Timişoara ’89) dar numărul de locuri de care dispun (100 -160 paturi) este cu totul nesemnificativ în raport cu numărul total al celor care nu au un spaţiu de locuit şi care solicită cazare. Ca şi în alte situaţii similare, pe lângă numărul limitat de locuri, nici una din cele două organizaţii nu dispune de un personal de îngrijire cu totul adecvat (îngrijitori sau personal medico-sanitar) ceea ce complică mult asistenţa în cazuri mai grave (persoane imobilizate la pat în urma unor operaţii, traumatisme sau paralizii). Nou înființatul Centru de cazare de pe langă cantina socială a primăriei, deși modern, bine dotat și deservit de un personal numeros, are o capacitate de cazare restrânsă (50 locuri de cazare) iar în locația actuală nu poate fi extins. Toate aceste oportunități de cazare sunt aceste până la refuz numărul de cereri de cazare fiind în creștere.

Starea de fapt este mult îngreunată şi de solicitările care cresc considerabil pe timp de iarnă şi sunt imposibil de onorat dar şi imposibil şi de refuzat, astfel se ajunge la situaţia în care adăposturile cazează un număr dublu de persoane în raport cu capacitatea acestora de găzduire, aglomeraţia are complicate efecte secundare care ţin de posibilităţile de igienizare, spălare a lenjeriei, întreţinerea salubră şi aseptica a spaţiilor, asigurarea hranei, condiţiile de socializare dar şi riscurile iscate de nivelul de educaţie şi inteligenţă al cazurilor. Deși, în perioada iernii, când temperatura scade mult sub 0 grade, primăria a deschis un adăpost de urgență în incinta unei centrale termice de pe str. Învățătorului, numărul ”cronicilor” care obișnuiesc să trăiască în stradă depășește posibilitățile de cazare. În acest caz însă, în cea mai mare parte, avem de-a face cu persoane irecuperabile din perspectiva integrării sociale, dar care, trebuie sprijinite și ocrotite ca orice altă ființa umană aflată în suferință.

Ca o consecinţă a celor menţionate, considerăm ca existenţa unui centru rezidențial cu un profil complex de îngrijire şi tratare recuperatorie a cazurilor sociale este cu totul necesar. În acest sens, funcţionarea şi susţinerea unui Centru de cazare cu regim nedeterminat este o soluţie viabilă şi obligatorie pentru comunitate, atât din perspectiva cazurilor sociale cât şi din perspectiva intereselor de convieţuire a comunităţii. În acest context, rolul de PREVENȚIE al serviciilor sociale oferite de Fundația Timișoara 89 este esențial.

Scurtă Analiză a situaţiei persoanelor fără adăpost (PFA) din Municipiul Timişoara

Oraşul Timişoara, prin poziţia sa geografică (poarta spre Vest) şi prin reputaţia de oraş cu o dezvoltare remarcabilă ce reflectă promisiunea unor locuri de muncă şi a unui trai decent într-o comunitate deschisă cu un grad de civilizaţie superior altor zone din România, a constituit întotdeauna un punct de atracţie pentru cei în căutarea unui loc mai bun de existenţă şi de muncă. Pe de alta parte, criza de locuinţe provocată de afluxul de populaţie şi de numărul mare de imobile retrocedate cu efectul lor negativ în evacuări şi pierderea de spaţii de locuit (şi spaţii publice), a generat o amplificare a fenomenului persoanelor fără adăpost.

Experienţa îndelungată a serviciilor sociale ale Fundaţiei Timişoara ‚89 a putut observa în esenţă această situaţie şi a investigat un număr mare de cazuri de acest fel pentru care s-au făcut analize de caz, anchete sociale, fişe, fotografii, s-au filmat mărturii şi dialoguri. Condiţiile în care trăiesc PFA sunt dramatice. Repudiaţi de societate, fără acte de identitate (mulţi dintre ei fiind analfabeţi), dezorientaţi şi trăind de azi pe mâine, fără încredere în autorităţi, hăituiţi şi alungaţi dintr-un loc în altul, ţintă a bandelor de cartier care-i bat şi îi jefuiesc de banii proveniţi din cerşit, PFA trăiesc în instabilitate şi inerţie, între impulsuri de violenţa şi disimulare.

Nici raportul lor cu instituţiile publice nu este încurajator sau funcţional: cabinetele medicale, spitalele şi clinicile de stat din zonă nu îi acceptă (decât ca urgenţe) pentru că nu au acte de identitate sau nu pot dovedi că provin din această regiune a ţării; cabinetele şi spitalele private trebuie plătite astfel încât PFA sunt lipsite şi de asistenţă medicală. Conştienţi că nu sunt doriţi în comunitate, că localnicii sunt agasaţi şi deranjaţi de prezenţa lor, că sunt dispreţuiţi şi respinşi; siliţi de imposibilitatea de a-si procura cele elementar necesare, aluneca uşor în lumea interlopă recurgând la furt, spargeri de magazine şi locuinţe, tâlhărie sau crimă.

Pe parcursul anilor, în discuţiile pe care le-am avut în timpul anchetelor sociale ne-am confruntat chiar şi cu mărturii ale unor infractori daţi în urmărire generală care abia în urma contactului cu noi au consimţit să se predea. De altfel, o bună parte din adulţii fără adăpost au un trecut infracţional şi stagii în penitenciare. Mulţi dintre cei abia eliberaţi din penitenciar vin mai întâi la fundaţie pentru a primi îmbrăcăminte, consiliere şi a căuta de lucru. În acelaşi context al relaţiei de încredere creată între noi şi cei investigaţi am identificat cazuri de sifilis şi tuberculoză şi am făcut demersuri pentru tratarea lor în clinici de specialitate.

Alcoolismul este mai frecvent întâlnit în categoria muncitorilor zilieri care migrează dintr-o zonă în alta în căutarea unor munci ocazionale. O bună parte dintre ei nu au domiciliu, dorm în sălile de aşteptare ale Gării de Nord, în garniturile de tren ieşite din tură sau trase pe linie moartă, în adăposturi improvizate pe lângă terasamentul căii ferate, la periferie sau în clădiri dezafectate ori chiar în micile colonii ale „copiilor străzii” din tunelurile de canalizare.

Mai bine de 80% dintre foștii copii ai străzii şi un procent din ce în ce mai mare decerşetori se droghează cu “aurolac” sau substanţe chimice cu efect halucinant şi tranchilizant. Dependenţa de “suflatul în pungă” este o realitate şi consecinţele sale în timp evaluabile încă de acum. Cunoaştem cazuri care temporal au fost integrate (domiciliu, loc de muncă, salariu mulţumitor, recâştigarea respectului de sine etc.) dar care au ajuns să piardă tot ceea ce cu greu s-a dobândit, tocmai din imposibilitatea de a renunţa la drog.

Cei mai mulţi adolescenţi fără adăpost provin din fostele case de copii. O parte însă au ajuns în stradă alungaţi de familii sau fugiţi din propriul impuls. Familiile dezorganizate sunt sursa majoră a PFA (familii supranumerale, cu adulţi alcoolici, fără ocupaţie, fără calificări, cu un grad scăzut de educaţie). Unii dintre aceşti părinţi şi-au abandonat familia şi nu mai pot fi găsiţi, alţii se află în detenţie, alţii nu îşi recunosc copiii proveniţi din legături ocazionale sau concubinaj.

Fetele sunt mai puţin vizibile în lumea străzii şi supravieţuiesc aparent mai uşor. Ele îşi procură hrană, îmbrăcăminte şi drog practicând prostituţia. Numite în limbajul străzii “producătoare”, ele „lucrează ca traseiste” pe şoselele de la marginea oraşului, în zona Gării de Nord, pe rutele de mare distanţă ale trenurilor de noapte sau în locuinţele unor proxeneţi. Nu rareori ele reclamă că sunt abuzate de către membrii tranzitorii ai grupurilor cu care convieţuiesc, de către taximetrişti, conductori de tren, polițiști etc. Este un fapt vizibil că multe dintre persoanele fără adăpost care rătăcesc, cerşesc în locuri publice sau călătoresc cu mijloacele publice de transport sunt purtătoare de paraziţi, boli de piele sau venerice, tuberculoză. Absenţa igienei elementare amplifică mizeria, starea de disperare şi agresivitatea.

Obiectivul principal al activităţii serviciului social al fundației îl constituie PREVENȚIA ajungerii în stradă a unor persoane aflate în situație de criză. Astfel, acordarea în mod gratuit de servicii sociale specializate, în conformitate cu standardele generale de calitate şi individualizate potrivit nevoilor specifice şi reale ale fiecărui beneficiar, servicii menite să asigure prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale situaţiilor de risc care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a persoanelor în cauză; oferirea de servicii specifice, profesionale (juridice, psihologice, ocupaţionale) care să asigure o cât mai eficientă reinserţie socială a persoanelor care sunt găzduite; colaborare cu instituţiile şi autorităţile locale şi organizaţiile neguvernamentale în acţiuni de soluţionare cât mai eficientă a problemelor sociale cu care se confruntă persoanele în situaţie de criză.

PRINCIPII promovate şi afirmate de societate în numele cărora Fundaţia Timişoara ’89 îşi desfăşoară activitatea:

• Promovarea intereselor persoanelor asistate

• egalitatea de şanse atunci când voința personală se afirmă pozitiv, nediscriminarea în accesul la serviciile sociale şi în furnizarea serviciilor sociale;

• principiul solidarităţii sociale şi deontologia asistenţei sociale – conform căruia persoanele lipsite temporar de adăpost sunt sprijinite social;

• principiul accesului liber la adăpost – conform căruia orice cetăţean are acces liber şi neîngrădit la un adăpost;

• principiul echităţii sociale-conform căruia persoanele aflate în situaţie de criză pot beneficia de asistenţă şi protecţie socială;

• respectarea drepturilor şi a demnităţii omului ;

• asigurarea autodeterminării şi a intimităţii persoanelor beneficiare ;

• asigurarea dreptului de a alege ;

• abordarea individualizată şi centrarea pe persoane ;

• încurajarea participării beneficiarilor la întregul proces de furnizare a serviciilor sociale ;

• transparenţă şi responsabilitate publică în acordarea serviciilor sociale;

• cooperarea şi parteneriatul ;

• recunoaşterea valorii fiecărei persoane ;

• abordarea comprehensivă, globală şi integrată ;

• orientarea pe rezultate ;

• îmbunătăţirea continuă a calităţii ;

• combaterea abuzului asupra persoanelor beneficiare

SCOPUL şi misiunea serviciului social al Fundației Timișoara 89

Organizarea şi funcţionarea centrului zonal de primire și prevenție, ajutor de urgenţă, consiliere şi adăpostire a unor persoane aflate în situaţie de criză în prevenirea eșuării în stradă.

Funcţionarea unei combinaţii de servicii sociale care să asigure acoperirea:

• urgenţelor alimentare

• urgenţelor de adăpost

• urgenţelor de îmbrăcăminte

• înregistrarea cazurilor celor afectaţi, inclusiv alcătuirea de anchete sociale legate de caz

• servicii personale pentru cei afectaţi de criză

• organizarea activităţii centrului de primire

• gestionarea cazării în adăpost

• recuperarea şi reintegrarea socială a persoanelor în pericol de a ajunge în stradă, prevenţia sau corectarea factorilor care determină degradarea calităţii vieţii membrilor grupurilor vulnerabile din comunitate.

• prevenirea excluziunii sociale şi asigurarea protecţiei sociale pentru persoanele în criză;

• dezvoltarea serviciului de sprijin şi consiliere pe termen lung, în vederea integrării sociale a persoanelor fără adăpost;

• perfectarea, implementarea unei metodologii pentru identificarea şi evaluarea persoanelor care trăiesc în stradă pentru a preveni şi reduce fenomenul;

• monitorizarea, pe baza unor date reale, a numărului de persoane fără adăpost, precum şi a procentului de rezolvare a cazurilor existente.

Prin întreaga activitate se urmăreşte diminuarea, prevenirea şi combaterea excluziunii sociale a persoanelor rămase fără adăpost, precum şi îmbunătăţirea calităţii vieţii acestora.

Servicii:

– primirea şi găzduirea persoanelor rămase fără adăpost cu domiciliul pe raza municipiului Timişoara, pentru o perioadă determinată, cu posibilitatea prelungirii în situaţii bine întemeiate;

– servicii de îngrijire constând în asigurarea condiţiilor pentru efectuarea unei minime igiene individuale (igienizare corporală şi a îmbrăcămintei), deparazitarea dacă este cazul, precum şi spălarea lenjeriei beneficiarilor;

– asigurarea posibilităţii de a-şi schimba îmbrăcămintea cu una adecvată anotimpului;

– asigurarea condiţiilor pentru pregătirea şi servirea meselor zilnice (se are în vedere că asigurarea cu hrană este esenţială pentru viaţă, prin această asigurare se contracarează şocul crizei, se ridică moralul şi se oferă energie pentru cei aflaţi în condiţii de stres);

– consiliere psihologică (pregătire pentru planificarea următorii paşi pe calea integrării sau reintegrării), profesională, familială (în cazul crizei de familie), suport emoţional în vederea integrării sau reintegrării sociale (şedinţe de terapie psiho-socială cu scopul creşterii încrederii şi a respectului de sine pentru sporirea şanselor de integrare în societate); Scopul consilierii personale este de a oferi suport emoțional pentru a determina persoanele să se ajute singure şi a preveni eșuarea lor în stradă cu toate efectele dramatice decurse din această situație;

– consiliere juridică şi informarea beneficiarilor cu privire la drepturile sociale pe care le au, facilitarea accesului la alte prestaţii şi/sau alte servicii sociale;

– sprijin pentru obţinerea/recuperarea actelor de identitate şi/sau a documentelor de stare civilă (demersuri şi colaborare cu instituţiile din zona de origine);

– sprijin pentru găsirea unui loc de muncă pentru cei apți şi înscrierea la cursuri de calificare/recalificare, în conformitate cu pregătirea și capacitățile pe care o au;

– sprijin pentru găsirea unei locuinţe pentru cei care au capacitatea de a o întreține;

– educaţie formală şi nonformală în vederea asimilării cunoştinţelor şi deprinderilor necesare integrării sociale;

– socializarea şi dezvoltarea relaţiilor cu comunitatea, familia, acolo unde este cazul;

– mediere între centrele de asistenţă medicală; trimiteri pentru expertiză medicală şi tratament de urgenţă;

– sprijin pentru plasare în instituţii de profila celor grav bolnavi și foarte în vârstă.

Nota: Serviciile se acordă inițial pentru o perioadă determinata, în scopul prevenirii dependenţei de servicii sociale şi de a ajuta persoanele care sunt apte să trăiască independent cât mai curând posibil.

Instrumente de lucru utilizate (conform standardelor, teoriei şi practicii în asistenţa socială):

– ancheta socială,

– grila de evaluare socio-medicală,

– plan de servicii,

– fişa de evaluare personală iniţială,

– fişe de evaluare la părăsirea centrului,

– plan personal de viitor,

– alte documente (regulamentul centrului, foi de ieşire, formular de sondare a calităţii

serviciilor oferite beneficiarilor, etc.)

Proceduri de evaluare a serviciilor sociale:

– formulare de evaluare a gradului de satisfacţie a beneficiarilor, discuţii, etc.

– păreri ale cetăţenilor municipiului Timişoara despre oportunitatea serviciilor.

– reacţii ale mass-media

Rezultate preconizate:

– ameliorarea fenomenului al cărui subiect sunt persoanele în situaţie de criză şi fără adăpost;

– crearea unei alternative rezidenţiale viabile pe perioadă determinată sau permanentă, care să asigure condiţii decente de viaţă pentru persoane rămase fără adăpost care trăiesc pe raza municipiului Timişoara;

– reinserţia socială a persoanelor rămase fără adăpost, efectul asistării în vederea găsirii unui loc de muncă, a unei locuinţe, înscriere la cursuri de calificare, recalificare, schimbarea circumstanțelor care ar determina eșuarea în stradă.;

– accesul a unui număr de persoane la adăpost, la servicii de susţinere a vieţii semi –asistate în complexul rezidențial;

– diminuarea numărului de persoane care sunt în pericol de a ajunge să trăiescă în stradă, scăderea riscului infracţional şi redarea demnităţii umane persoanelor marginalizate sau cu risc de excludere socială.

– creşterea calităţii vieţii la nivel comunitar şi a confortului urban.

– profilaxia socială (prevenirea infestării comunităţii cu boli şi epidemii; prevenirea infracţiunii juvenile şi a reacţiilor antisociale, aflarea şi reglementarea identităţii persoanelor fără nici un fel de documente personale);

Criterii de evaluare a rezultatelor:

Pentru prevenție, activitatea de consiliere în general este dificil de evaluat, natura umană, situaţia socială şi complexitatea cazurilor nepermiţând criterii de tip matematic și opinii inflexibile.

Criteriile care se pot folosi:

  • verificarea statisticilor privind creşterea /scăderea numărului de persoane aflate în stradă ce practică cerşetoria şi vagabondajul;
  • evaluarea realizată de cazuri la sfârşitul intervenţiei (întreruperea relaţiei) cu privire la îmbunătăţirea situaţiei lor personale;
  • evaluarea cantitativă (în medie cu focalizare pentru 8 persoane pe zi, fără intervenţiile obişnuite care vizează o medie mult mai mare)

Periodic se centralizează datele obţinute şi se realizează statistici privind situaţiile cele mai frecvente şi nevoile cele mai acute. Pe baza acestor informaţii se alcătuiesc materiale care servesc în cercetare şi materiale documentare (video) în special pentru formarea de asistenţi sociali specializaţi în activitatea cu aceste categorii de beneficiari, realizare de proiecte la nivel microsocial şi propuneri privind legislaţia socială.

Deoarece programul abordează probleme sociale extrem de dificile, rezultatele vor fi în aparenţă mai puţin spectaculoase. Din media de 500 de beneficiari într-un an (o parte dintre aceştia fiind cazuri cu intervenţie repetată sau permanentă), se aşteaptă îmbunătăţirea situaţiei personale a fiecăruia în funcţie de varietatea mare a cazurilor a cel puţin 60% dintre acestea (integrarea sau reintegrarea în familii, obţinerea de ajutoare sociale prin medierea accesului la alte instituţii de stat sau neguvernamentale, internarea în centre de ocrotire pentru copii şi persoane vârstnice, rezolvarea de probleme medicale prin medierea accesului la cabinete de profil, ajutoare materiale constând în îmbrăcăminte, mobilier etc.).

Un aspect important îl constituie realizarea unei baze de date, colecţii de dosare şi de materiale documentare foto, video şi audio, preţioase pentru cercetare şi formare de profesionişti în abordarea acestor tipuri de cazuri.

ACTIVITĂŢI

– consiliere directa: dialoguri specializate cu beneficiarii având scop informativ, educaţional, consultativ – în funcţie de caz, pentru ca persoana să ia iniţiativă şi să aibă capacităţile pentru a-şi rezolva singură problemele;

– deplasarea împreună cu beneficiarul la alte instituţii competente în vederea medierii accesului acestuia la servicii rapide şi eficiente;

– întâlniri cu asistenţi sociali de la alte instituţii cu care se lucrează în reţea pentru rezolvarea aceluiaşi caz;

– dotări de locuinţe sociale (procurare de mobilier, distribuire şi transport);

– dotare ONG-uri sociale (mobilier, utilaje, diverse alte materiale, alimente şi îmbrăcăminte);

– susţinere centre medicale, spitale (mobilier, utilaje, diverse alte materiale, alimente şi îmbrăcăminte).

Activităţile serviciului social al fundației se desfăşoară în parteneriat cu Primăria Municipiului Timişoara (Direcţia de Asistenţă Socială), Centru de Urgență cu cantină socială, Inspectoratul de Stat pentru persoane cu handicap Timiş, Adăpostul de noapte –Pater Jordan, Universitatea de Vest Timişoara (Facultatea de asistenţă socială), Spitalul Clinic de Urgenţă Judeţean şi Spitalul Clinic Municipal Timişoara, alte ONG-uri.

Din suma activităţilor sociale ale fundaţiei ne oprim la cele principale şi anume Serviciul de Consiliere şi Mediere pentru persoane în criză şi Centrul de cazare pentru persoane fără adăpost (centrul rezidențial). Şedinţele de consiliere:

Dialogul cu o persoană în situație de ciză se poate prelungi până la două – trei ore în funcţie de capacitatea lor de comunicare. De cele mai dese ori, odată contactul fiind stabilit, parte din beneficiari revin periodic cu diverse solicitări. În timpul discuţiilor beneficiarii sunt serviţi cu ceai, mâncare caldă sau sandviciuri (după posibilităţile fundaţiei din acel moment).

Datorită faptului că fiecare caz are particularităţile sale ca istorie şi evoluţie, modalităţile cu care ne apropiem de el şi încercăm să îl tratăm spre rezolvare diferă, ceea ce face activitatea asistentului social şi a psihologului deosebit de complexă şi adaptată la fiecare caz în parte. Deşi aparent putem vorbi despre o tipologie a persoanelor rămase fără adăpost, în momentul în care analizăm un caz trebuie să deosebim nuanţele pentru ca abordarea situaţiei persoanelor în criză şi în special a persoanelor rămase fără adăpost, implică o rezolvare anume. Cu atât mai mult cu cât există o interacţiune posibilă cu categoriile de “locatari” ai străzii, că fenomenul cerşetoriei se suprapune peste cel al foștilor copii ai străzii, al modului de viaţă al persoanelor adulte fără domiciliu, fără acte de identitate, cu resurse minime care provin din munci ocazionale, reciclare a gunoaielor sau infracţionalitate.